Roma, anul 64 d.Hr. — o flacără mistuitoare, un imperiu în genunchi și un împărat pe buzele tuturor. Incendiul devastator care a cuprins Roma în acel an rămâne până astăzi unul dintre cele mai controversate episoade ale Antichității. Însă în centrul acestui foc istoric se află o figură legendară: Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, ultimul împărat al dinastiei iulio-claudiene.
Mitul: Nero și lira sa
Conform tradiției populare, Nero ar fi stat pe acoperișul palatului său, cântând la liră și recitând versuri despre distrugerea Troiei, în timp ce orașul său se transforma în cenușă. Istoricul roman Suetoniu, în „Viața celor doisprezece Cezari”, susține acest detaliu cu o notă de sarcasm și o doză de dispreț față de împărat. Tacitus, deși mai precaut, lasă loc de interpretare și relatează că Nero ar fi fost absent din Roma la momentul izbucnirii focului, aflându-se în vila sa de la Antium (astăzi Anzio), de unde s-ar fi întors de îndată ce a aflat de dezastru.
Dar ce spune realitatea istorică?
Adevărul din spatele flăcărilor
Potrivit unor surse mai echilibrate, Nero chiar a luat măsuri pentru a ajuta populația afectată de incendiu: a deschis grânarele imperiale, a oferit adăposturi temporare în grădinile sale și a finanțat reconstrucția orașului din propriile fonduri. De asemenea, a inițiat un plan urbanistic revoluționar, cu clădiri din piatră, străzi mai largi și reguli stricte de construcție, care au schimbat pentru totdeauna fața Romei.
Totuși, suspiciunea rămâne. În ochii poporului, Nero devenise vinovat prin imagine, nu neapărat prin fapte. Zvonurile au fost alimentate de faptul că, ulterior, el a confiscat vaste suprafețe de teren devastate de incendiu pentru a-și construi extravagantul Domus Aurea, palatul de aur, un monument al opulenței imperiale.
Țap ispășitor: primii creștini
Pentru a scăpa de furia populară, Nero a găsit un țap ispășitor ideal: creștinii. Această sectă nouă, încă puțin cunoscută și adesea privită cu suspiciune, a fost acuzată că ar fi incendiat orașul. Urmările au fost dramatice: persecuții brutale, execuții publice, martiraje care aveau să devină fundamente ale memoriei creștine.
Tacitus notează cu oroare în „Annales” cum creștinii erau crucificați, arși de vii sau dați pradă animalelor în spectacole publice, nu atât din necesitate juridică, cât din dorința lui Nero de a potoli ura mulțimii.
Nero – artist sau tiran?
O figură paradoxală, Nero a fost pasionat de artă, muzică și teatru – aspecte pe care elitele romane le considerau indecente pentru un împărat. A participat la concursuri muzicale în Grecia, a compus poezii și a visat să fie un mare artist, nu doar un conducător. În ochii poporului, această slăbiciune pentru spectacol a devenit dovada alienării sale.
A cântat Nero în timp ce Roma ardea? Probabil că nu – cel puțin nu în sensul literal. Însă legenda persistă pentru că exprimă ceva mai profund: sentimentul că liderul era mai preocupat de propria glorie artistică decât de suferința poporului.
Între flacără și fum
Istoria lui Nero este un amestec de adevăruri, mituri și propagandă. Scrisă de inamici politici, învăluită în simboluri și manipulată de secole de tradiție creștină, figura lui Nero rămâne una dintre cele mai enigmatice din istoria imperială romană.
Poate că nu a aprins el flacăra, dar cu siguranță a ars în focul propriei vanități.
